I am?

M-am blocat de multe ori in fata intrebarii "Cine sunt?" Am stat sa caut un raspuns si nu am gasit unul...M-am gandit ca poate am multiple personalitati,cate una pentru fiecare persoana pe care o cunosc, si asa am ajuns sa nu ma mai cunosc...M-am schimbat de prea multe ori si am ajuns sa nu mai stiu ce vreau sa fiu .Sa fiu copil cand viata imi cere sa fiu "adult" sau invers?Sincer ,nu stiu..sunt pur si simplu EU..o entitate in lumea asta mare ,o aglomeratie de personalitati ,care adunate nu dau nimic..sunt doar o picatura de apa dintr-un ocean,dar sunt multumita .Nu are rost sa fiu altcineva doar ca sa fiu privita altfel,nu are rost sa-mi schimb felul de a fi dupa toanele unora...imi ajunge multitudinea de personalitati ce ma formeaza  ,altele in plus ar duce doar la "distrugerea" mea...Deci ,raspunsul la intrebarea "Cine sunt?" ar fi "Un om.Un simplu muritor.Un suflet ratacit prin lume." si cam atat...

Loving you is my favourite mistake.

   Nu sunt genul de persoana care iubeste pe oricine sau orice, ca sa ajung sa iubesc imi trebuie ceva timp,dar in momentul in care incep sa o fac,devine ceva normal si neconditionat.

   Cum spune si titlul postarii ,sa iubesc e greseala mea preferata ,dar depinde pe cine.Sunt genul de persoana care considera ca e suficient sa primeasca 5% din dragostea pe care o ofera.De mult ori mi-ar fi suficient.Chiar daca poate nu sunt la varsta la care sa pot spune ca am iubit cu adevarat ,cred ca am fost oarecum "atinsa" de sentimentul de iubire..mi-a lasat un gust amar de muuuulte ori.Mereu m-am intrebat cum poti sa-ti bati joc de acest sentiment.E unul dintre cele mai frumoase,e cheia vietii,a fericirii.

    Am spus "Te iubesc" si din suflet si doar sa fie spus,dar de fiecare data raspunsul era invers fata de cum l-am spus eu..fals de la cei pentru care era adevarat ,si adevarat de la cei pentru care era fals..E dureros sa nu fie un sentiment reciproc.Exista persoane care imi spun ca sunt sincere cand rostesc "cele 2 cuvinte" ,desi eu nu simt asta.Vad negarea in ochii lor ,simt ezitarea in vocea lor..si doare.

    Raman doar cu sentimentele mele sincere...si atat.

Vorbe.

      Vorbe goale. Sunt satula de asa ceva... zeci de texte menite sa-ti distruga orice farama de speranta.Eu una ,ma simt pe marginea unei prapastii,pregatita sa cad in abis ..Am auzit destule incat sa-mi dau seama ce e bine sa ascult si ce nu,dar nu tot timpul...exista lucruri pe care le aud  ,si desi presimt ca sunt adevarate,nu vreau sa le cred,pentru ca stiu la ce ar duce.Dar poate e mai bine asa,sa stiu uneori adevarul ,sa nu ajung sa fiu ranita mai mult de minciuni ce pe moment ar trebui sa ma faca sa uit de adevar.Desi cuvintele nu pot fi materializate ,lovitura primita de pe urma unui cuvant e mult mai dureroasa decat cea a unui par.Dar asa va fi mereu...puterea cuvintelor ,mai mare decat propria-ti persoana..

Trecut vs.Prezent

Cum imi spunea o prietena..."Am ajuns sa ma uit in oglinda si sa nu ma recunosc." .Intai nu am inteles la ce se referea ,dar apoi mi-am dat seama.Se referea la acel moment in care esti doar tu cu o oglinda si te uiti in ea si realizezi cine esti.Ajungi sa-ti privesti sufletul ,atunci cand ai ochi si pentru altceva decat pentru cum arati.Am facut si eu asta,am  lasat aspectul si  mi-am privit sufletul si auzeam cum cineva din oglinda striga "Sti?Nu esti ce-mi doream sa fi..." Am ajuns sa fiu un "monstru" ,fata de ce eram...aveam prieteni ,acum nu; stiam ce e fericirea,stiam cum sa zambesc ,stiam sa iubesc...acum insa ,am ajuns de gheata ,fara sentimente,fara bucurii,fara zambete..am ajuns sa am un caracter de piatra..De fiecare data cand trec prin fata oglinzii ,zambesc,dar realizez ca e un zambet fals si ma intorc la fata mea de om "distrus" cum ar spune unii.Imi e dor de vechea "Eu" ,si cred ca nu sunt singura care simte asta...

Razboi..

        Si simt ca nu o sa mai scap din desertul mintii mele...Ratacesc de ceva vreme buna printre mii de ganduri si iluzii in speranta ca voi gasi o cale de iesire spre realitatea mult distorsionata fata de ce e in mintea mea.Mi-e teama ca realitatea e asa cum o vad eu adanc in mine...trista ,fara culoare...cu oameni care schiteaza un zambet doar ca sa faci si tu la fel....In mintea mea se duce mereu o lupta grea intre ce simt nevoia sa fac ,sa spun si intre ce ar fi normal.Defectul meu e ca mereu aleg calea gresita,indiferent de ce e vorba..prieteni,familie,sentimente..imi complic singura viata ,dar si pe cea a celor din jurul meu,deoarece ,nimeni, niciodata nu poate intelege ce e cu mine,sau poate putini care atunci cand le raspund cu "Bine." la intrebarea "Cum esti?" ,imi spun "Nu ,nu esti.." Si chiar daca intr-o zi nu par demoralizata ,in mine sunt.Nimieni nu stie cu adevarat ce gandesc,ce simt ,ce sau cine sunt..nici eu nu stiu prea bine.Nu sunt in stare sa calmez demonul din mine in momentele de furie si ma las dusa de val prea departe ,ajungand sa regret...Astept ziua in care lungul si cumplitul razboi din mintea mea se va sfarsi,dar pana atunci navighez fara busola printre valuri de regrete,iluzii,sperante..